de VICTOR NEUMANN

Baroc și neobaroc (Baroque||Urban) este un proiect al Muzeului de Artă Timișoara și al Fundației Herczeg care propune un itinerariu complex pornind de la colecția de baroc imperial a muzeului și de la colecția personală a lui Andrei Herczeg, continuând cu pictura momumentală a artistului Gheorghe Fikl și proiectând o posibilă versiune a viitorului baroc într-un dark room experimentarium, concept al artistei franceze Josepha Blanchet. Expoziția include un dialog între vechea și noua artă monumentală, între limbajele social-politice ale barocului clasic și acelea ale neobarocului, între arta și stilul de viață al epocii iluministe și acelea ale lumii contemporane. Expoziția sugerează modul în care noi înțelegem și ne raportăm la temporalități diferite, la continuități și discontinuități, arta, aidoma ștințelor umaniste, imaginând și construind punțile de legătură între trecut și viitor. Expoziția este deschisă în perioada 23 iulie-23 septembrie 2016 și poate fi vizitată la Muzeul de Artă Timișoara.

Unul dintre cei mai importanţi istorici ai artelor şi filozof al culturii spunea despre baroc că este o foarte serioasă temă de studiu. Heinrich Wölfflin aprecia barocul ca fiind continuatorul Renaşterii, pe care o dezvoltă organic, motiv pentru care l-a aşezat în istoria marilor curente ale culturii europene şi universale. Monumental, incluzând un patos festiv, o ornamentare excesivă şi talent artistic, barocul reprezintă, înainte de toate, un stil inconfundabil. În acest curent identificăm o concordia discordans (concordia discordiilor), ordinea opusă haosului, infinitul opus caracterului temporal al existenţei, raţiunea opusă iraţionalului. Dictionnaire de l’Academie Française din 1694 îi atribuie sensul de perle neregulate pe care exploratorii portughezi le-au descoperit şi adus în Europa în secolul al XVI-lea în urma călătoriilor lor transcontinentale.

Barocul defineşte sisteme integratoare în arte, filozofie şi istoriografie şi are o durată lungă de manifestare – anii 1600-1800 -, aceea în care se petrece tranziţia de la medieval la modern în spaţiile europene. Chiar dacă barocul inspiră arta şi cultura umanistă a epocilor următoare, există multe semne de discontinuitate între un timp istoric şi altul. Mentalităţile se schimbă, prin urmare şi reprezentările. Wölfflin susţine că sunt trepte ale imaginaţiei, istoricului culturii şi artelor revenindu-i obligaţia de a stabili diferenţele ori particularităţile de gândire ale fiecărui timp H. Wölfflin, (Principles or Art History, Translated by M.D. Hottinger, ediţia I, Bell&Sons, 1932. Titlul original Kunstgeschichtliche Grundbegriffe, vezi ediția în română, Principii fundamentale ale istoriei artei, traducere de Eleonora Costescu., Editura Meridiane, 1968).

De aici rezultă o posibilă interpretare potrivit căreia resurecţia barocului – în cazul de faţă cea sugerată de titlul uneia dintre operele lui Gheorghe Fikl – nu înseamnă nicidecum că barocul e o oarecare sursă de inspiraţie. Perspectiva artistului contemporan e una nouă, o invenţie şi o reconstructie specifică timpului său. E adevărat, ea trimite la arta prin care s-a definit identitatea urbană de altădată, la vechea magie şi la amalgamul uman şi cultural care au creionat lumea modernă a Timişoarei. Pe de altă parte, Fikl re-inventează simbolistica barocului istoric prin ochii generaţiei sale şi în care studiul anatomic al animalului se suprapune cu preocuparea pentru ceea ce se vrea a fi curiozitatea şi ataşamentul omului pentru viaţa spirituală. În pofida legăturilor peste timp, a corespondenţelor cu realitatea istorică, interogaţiile artistului sunt acelea ale contemporanilor lui.

Tablourile Altar, Rugăciune în câmpia bănăţeană şi Resurecţia barocului sunt creatoare ale unei atmosfere diferite comparativ cu aceea de la mijlocul secolului al XVIII-lea, atunci când Eugeniu de Savoya şi Claudius Florimund Mercy puseseră la cale reformele urbei moderne ale Timişoarei. Fikl nu intră în competiţie cu realităţile istorice. El construieşte imagini proprii, din care reies continuităţi şi dicontinuităţi, simboluri ale barocului şi un mers al lucrurilor specific epocii contemporane. Esenţial este ca noi să-i acordăm credit şi să admitem o interpretare diferită faţă de aceea care vorbeşte doar de istorie. E acesta motivul pentru care putem spune că artistul recrează armoniile de altădată, intuieşte marile contradicţii ale prezentului şi proiectează un posibil viitor.

Aparatul de fotografiat al lui Fikl îl ghidează şi contribuie la completarea picturii în toate fazele sale. El joacă rolul de corector în atelierul artistului. Fotografia reprezintă studiul anatomic al animalului, al omului, al lucrurilor. În acest fel, toate mişcările sunt decodate fragmentar pentru a fi recompuse în întregul lor. Artistul ştie că fotografia surprinde ceea ce nu poate fi văzut în mod normal de ochiul omului. Picturile lui Fikl au ca punct de pornire imaginile culese în timpul călătoriilor, când mintea şi ochiul sânt inactive. Artistul are în vedere fotografierea bisericilor, cu deosebire a acelora în stil baroc. Fără a lucra după fotografie, reţine culorile, forma, detaliile creatoare de atmosferă. Foloseşte însă fotografia spre a crea acele imagini de care are nevoie pictura sa. Aidoma marilor artişti ai secolului precedent, ştie foarte bine să transpună imaginea fotografică în arta picturală. Dacă analizăm comparativ fotografiile lui Ferdinand Schmutzer din anii 1930 şi acelea ale lui Georghe Fikl din anii 2010-2016, dincolo de diferenţa tematică, vom vedea o corespondenţă între cele două tehnici de abordare.

Prin mijlocirea fotografiei artistul ajunge să imagineze ipostazele multiple ale rugăciunii. Aparent, nu are în vedere biserica. În realitate, el reconstruieşte altarul bisericesc înconjurat de o turmă de oi; altădată, așează un taur enorm în faţa lui spre a arăta ameninţările la adresa vieţii spiritului. Credinţa ori absenţa ei la congenerii lui îl preocupă în mod serios, arta lui creând ori transcriind o religie privată. Ce altceva reprezintă fața nevăzută a preotului? Dar haina ori corpul acestuia plutind si sugerând predica şi mesajul trimis în pustiu? Dar cerul înnorat vestind furtuna? Culorile din tablourile lui Fikl dau seama asupra agitaţiei orașului, a comunităţii urbane ce îşi revendică un timp al reflecţiei, un mod de a privi vechea și noua identitate. Predica preoţilor în spaţiul deschis al câmpiei indică o căutare, o tensiune metafizică. Aşezând în prim plan animalul, taurul şi oaia, Fikl dezvăluie drama complexă a congenerilor lui, aceea de a încerca legătura dintre pietatea absolută şi carnalitatea agresivă. Neobarocul artei sale este exprimat printr-un stil fascinant, unul prin intermediul căruia propune un nou dialog cu lumea. El se remarcă prin opulenţă, frumuseţe, eleganţă şi sugerează hibriditatea culturală a omului la început de secol al XXI-lea. Expoziția de la Muzeul de Artă Timișoara e una inedită, un fragment sugestiv din splendoarea creaţiilor locale şi universale.

Foto: Constantin Duma